Un copil și tatăl său călătoreau odată cu trenul.
Tatăl se așeză comod și se puse să citească o revistă, dar copilul începu să-l întrebe ba una ba alta, întrerupându-l mereu din lectură.
Tatăl caută atunci să-i dea și copilului o ocupație.
Pe una din paginile revistei sale văzu o fotografie panoramică unde se îmbulzeau o masă mare de oameni.
Rupse pagina respectivă, o făcu mici fărâmițe și i-o dădu copilului îndemnându-l să reconstruiască acea mulțime de oameni întocmai ca la un joc de puzzle.
Mulțumit de improvizația sa, tatăl își reluă lectura, convins că nu va mai fi tulburat o bună bucată de vreme.
Nu trecu mult însă și copilul îl anunță că a terminat. Tatăl se uită neîncrezător la bucățile de hîrtie reașezate și văzu că imaginea era reconstruita perfect.
Îl întrebă atunci pe copil, cum de a reușit.
– Nu m-am uitat la lume, răspunse copilul. Pe dosul foii este fața unui om. Am pus omul la locul lui și lumea s-a aranjat singură!